Sari la conținut

Oratoriu (gen muzical)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Pentru alte sensuri, vedeți Oratoriu (dezambiguizare).

Oratoriu (în latină oratorium = sală de rugăciune) este un termen care desemnează o compoziție muzicală de dimensiuni mari, care include folosirea unei orchestre, a unui cor și a unuia sau mai multor soliști. Oratoriul a fost, până la un anumit stagiu, inspirat după modelul teatrului liric, cunoscut mult mai bine sub numele comun de operă. Similaritățile acestora includ folosirea soliștilor, corului, a orchestrei și a ariilor, respectiv a personajelor ficționale.

Oricum, operele aparțin genului teatrului muzical sau liric, în timp ce oratoriul este strict o piesă concertistică, deși uneori este pus în scenă similar cu modul în care operele sunt. Interacțiunea dintre personajele oratoriului este foarte redusă sau inexistentă, ne-existând nici măcar costume elaborate specific subiectului. Totuși, cea mai importantă distincție între cele două genuri muzicale rămâne cea a subiectelor abordate. În timp ce subiectele operelor sunt cel mai adesea inspirate de istorie și mitologie, tratând în mod romantic dragostea, decepția și moartea (uneori crima), subiectul oratoriului are de a face cel mai adesea cu subiecte sacre, făcând oratoriile mult mai compatibile cu reprezentarea în biserici. Astfel, compozitorii catolici s-au inspirat din viețile sfinților, în timp ce cei protestanți s-au inspirat în lucrările lor din Biblie.

Oratoriile au devenit extrem de populare la începutul secolului al 17-lea în Italia, parțial datorită succesului spectacolelor de operă la care s-au adăugat interzicerea spectacolelor de către Biserica Catolică în timpul Postului Paștelui. Oratoriile au devenit alternativa majoră muzicală de-a lungul acelei perioade pentru opera bufă. Compozitorul german Georg Friedrich Händel, faimos pentru oratoriul său Messiah, a scris numeroase alte oratorii pe teme laice inspirate de mitologia greacă și cea romană.

Origini din Italia

[modificare | modificare sursă]

Pe la mijlocul secolului al 17-lea două genuri importante de oratorii fuseseră create

Cu o durată de aproximativ 30-60 minute, oratorio volgares erau interpretate în două secțiuni, separate de o predică; muzica lor se aseamănă cu cea a operelor contemporare și a cantatelor de cameră.

  • oratorio latino (în latină) - prima dată dezvoltat la Oratorio del SS. Crocifisso, legat de biserica San Marcello al Corso din Roma.

Cel mai important compozitor de oratorio latino este Giacomo Carissimi, a cărui Jephte este privită ca prima capodoperă a genului. Ca cele mai multe oratorio latino ale perioadei, este într-o singură secțiune.

Oratoriile conțin de obicei:

  • O uvertură, doar pentru instrumente
  • Diferite arii, interpretate de soliști vocali
  • Recitative, de obicei necesare pentru a face intriga să avanseze
  • Coruri, adeseori monumentale, menite să redea un sentiment de măreție. Frecvent instrumentele folosite includ timpane și trompete.

Listă de oratorii notabile

[modificare | modificare sursă]

(ordonate cronologic după anul premierei)

  • Bukofzer, Manfred F. Music in the Baroque Era. New York, NY: W.W. Norton and Co., Inc, 1947.
  • Smither, Howard. The History of the Oratorio. vol. 1-4, Chapel Hill, NC: Univ. of N.C. Press, 1977-2000.
  • Deedy, John. The Catholic Fact Book. Chicago, IL: Thomas Moore Press, 1986.
  • Grove Music Online, ed. L. Macy, grovemusic.com Arhivat în , la Wayback Machine. (subscription access).
  • Hardon, John A. Modern Catholic Dictionary. Garden City, NY: Double Day and Co. Inc., 1980.
  • New Catholic Encyclopedia. New York: McGraw-Hill, 1967.
  • Randel, Don. "Oratorio". The Harvard Dictionary of Music. Cambridge, MA: The Belknap Press, 1986.

Legături externe

[modificare | modificare sursă]
  • „Musical Forms - Oratorio”. The Grove Concise Dictionary of Music. The Classical Music Pages. Arhivat din original la . Accesat în .